Despre cum sa cresti un copil...sau doi

Nu am visat sa am copii. Cum nu m-a interesat sa ma casatoresc. Nu m-am visat (la figurat) niciodata in rochie de mireasa, sa ma gandesc cum va fi propria nunta. Nu m-a interesat niciodata sa prind buchetul de mireasa. Am inteles ca multe fete fac asta. Cat despre copii, din cauza unor frustrari din copilarie, imi promisesem ca nu voi avea unul pana nu voi fi bogata. Nu sunt. Dar sunt insarcinata cu cel de-al doilea copil. In momentul asta, nu inteleg rostul unei vieti fara copii. Nu in orice conditii. Nu inteleg inca de ce poti sa faci copii fara sa ai o situatie materiala decenta. Sau sa ai macar solutii fezabile ca sa reusesti sa ajungi in viitorul foarte apropiat sa o ai. Situatia materiala, ca multe altele pe lumea asta nu este decat o iluzie, nu poti sa stii ce iti rezerva viitorul. Dar poti macar sa fii realist.
Am ramas insarcinata cu Bogdan dupa ce mi-am facut toate analizele, incepusem sa mananc mult mai sanatos, etc. Stiam tot ce se poate stii despre alimentatie si analize in sarcina. Dar nu am depasit stadiul asta pana dupa ce am nascut. Din cauza faptului ca o fiinta draga si mai multe cunostinte si-au pierdut copii in timp ce eu eram insarcinata, mintea mea refuza sa isi faca planuri pentru dupa ce nasc. Nu stiam nimic despre cum e sa cresti copilul. In secolul asta, cand esti bombardat de atata informatie, eu nu citisem nimic despre contractii si travaliu (asta poate si pt ca eram programata pt cezariana...), despre alaptat, culcatul copilului, diversificare si tot ce vine dupa nastere. Insa nu m-am indoit nici un moment ca ma voi descurca. E ca si cu interviurile. Cand ma hotaram sa merg la un interviu pt un job nou, consideram din start ca ma voi descurca cu taskurile jobului respectiv. Problema mea a fost mereu interviul in sine...Pot face astfel o comparatie intre nastere si interviu. Daca reuseam sa nasc ok si copilul era ok dupa nastere, cresterea lui nu mi se parea o problema.
Ca urmare, am alaptat pana la 6 luni jumatate, copilul a dormit toata noaptea dupa prima luna de viata, se joaca si singur, nu trebuie sa stea cineva dupa fundul lui non stop, nu e agitat, nu trebuie sa alerg dupa el cu mancarea: daca ii e foame vine el la mine sa manance, nu urla in timp ce mananca, daca nu vrea, pot sa ma pun si in cap ca el tot nu mananca. Deci nu as avea motive sa fiu stresata. Si totusi...
Se stie ca perioada dintre 2 si 3 ani este o perioada grea in educatia unui copil. Atunci incepe sa-si dea seama de propria personalitate si incearca sa forteze limitele. Tocmai in acesta perioada, nu mai sunt atat de disponibila pt Bogdan. Am fost la serviciu si mi-a fost foarte bine, as fi ramas pana aproape de nastere...dar...
E greu sa ajungi acasa si sa vezi ca nu a dormit la pranz si a mancat doar prostii, nu te mai poti intelege cu el, pentru ca un copil care e obisnuit sa doarma cate 3 ore la pranz se resimte daca nu doarme, si nu mai puteam sa rezonam. Nici macar nu mai puteam sa ii completez masa, pt ca era prea obosit.
Varianta sa nu stea cu mine deloc e si mai horor. Unui copil nu i se permite de 5 ori sa faca ceva (nici macar o data) si a doua oara sa i se zica "nu-i voie". Unde mai e coerenta? Cum sa stie un copil sa deosebeasca aceeasi situatie cu consecinte diferite? De unde sa stie care este "varianta corecta"? Unui copil nu i se lasa la indemana lucruri periculoase si cand le manevreza sa fie certat/batut. Daca un adult nu intelege ca lucrurile respective sunt periculoase, cum ar putea un copil? Apoi, un copil nu se lasa pe langa situatii periculoase doar pt faptul ca stii tu ca nu se duce acolo. Cine ti-a zis? Nu s-a dus de 1000 de ori, dar se poate duce a 1001-a oara. Si e de ajuns.
Unui copil trebuie sa ii asiguri un mediu cat mai sigur, nu plin de restrictii, nu trebuie sa auda de 100 de ori pe zi ca nu are voie.
Pe langa toate astea, burta mea nu imi permite sa il mai alint, sa ma mai joc cu el fara restrictii, nu pot sa stau mult in picioare, nu-l pot ridica, nu-l pot lua in brate. E frustrant.
E si mai frustrant cand cineva care nu se implica intr-o anumita chestie, iti da sfaturi despre cum ar trebui facuta chestia respectiva. Daca e asa simplu, implica-te! Arata-mi cum. Eu am crescut copilul dupa bunul simt. Daca am vazut ca o saptamana nu a mancat nimic cu lingurita, i-am dat piureu cu biberonul. Daca am vazut ca nu adoarme decat daca stau langa el, am stat langa el. Orice copil are toane de-a lungul timpului, dar mi se pare mai important sa ii asiguri intr-un fel sau altul somunul, masa si nevoia de joaca, decat sa te pui contra si sa incerci sa faci totul ca in carti, lasand astfel copilul nemancat si nedormit si pe deasupra agitat. Cartile iti dau indicatii, dar copilul nu e un robot. Nu-l poti programa. Daca tie nu-ti place sa dormi singur, de ce i-ar place lui? Daca tu nu ai chef sa nu mai faci o anumita chestie, de ce ar avea el? Cu cat urli mai mult la copil si cu cat il agiti mai rau, cu atat iti va fi si tie mai greu. Sa ma contrazica cineva cu argumente plauzibile. Nu doar cu asa trebuie facut.
Pana acum oricum a fost floare la ureche cresterea lui Bogdan. Greul cu adevarat urmeaza de abia acum. Deja apar intrebarile. Cum vor dormi amandoi deodata, cum vor adormi, cum ne vom imparti, cum va reactiona Bogdan cand il va vedea pe bebe in bratele noastre...Sunt intrebari la care nu stiu inca sa raspund...Dar e clar ca voi avea nevoie de mult ajutor si implicare, nu doar de sfaturi intelepte pe care nu le pot pune in aplicare...